Oamenii se grabesc. Dintotdeauna. Sa traiasca - mai repede, mai mult, mai bine, mai intens. Intotdeauna trebuie sa ajungem undeva. Niciodata nu ne ajunge timpul pentru a fi acolo. Cand reusim sa atingem un punct trecem repede la urmatorul. Trebuie sa terminam ceva pentru a incepe altceva. Un altceva care speram sa se termine repede pentru a trece la alta etapa. Este un puzzle format din clipe unice pe care ne grabim sa le asezam la locul potrivit pentru a incheia ce? Preferam sa minimizam raspunsul si sa il impartim in secvente acceptabile in micul nostru univers: o ora de asteptare, o zi grea, o iarna lunga, o primavara ploioasa, un an prea dificil, adolescenta plina de indoieli, tineretea incarcata de planuri ... nu reusim sa ne oprim nici la final. Am prefera niste prelungiri. Sa mai adaugam o piesa. Cat de mica. Poate marcam un gol sau obtinem macaro remiza. Si din toate astea pierdem bucuria de a trai propria noastra viata. Uitam de noi insine. Uitam de cei din jur. Uitam si ceea ce am constinetizat.Uitam ca jocul, oricat de multe piese are, in final se incheie. Ajungem in cateva puncte cand ne aducem aminte de noi. Le depasim repede. Ne descompunem in clipe repezi si asteptam sa treaca. Poate ar trebui sa punem ceasul sa sune mai dese. Sa ne aminteasca de viata.Nu stiu de ce copiii nu isi mai doresc sa fie adolescenti ci viseaza sa fie direct maturi. Ca si cum o parte din existenta ar fi inutila si EVRIKA! poti striga numai cand incepi sa cobori. Acolo exista un mister fundamental ce ti se descopera doar daca atingi maximul varstei si neaparat ai sarit etapele copilariei, jocurilor, dragostei, esecului, melancoliei, bucuriei...
Concluzie: Carusel.
